Spiro T. Agnew, fost vicepreședinte, moare în Md. la 77 de ani
Spiro T. Agnew, fost guvernator al statului Maryland, care a fost ales de două ori vicepreședinte al Statelor Unite, apoi a fost forțat să demisioneze în 1973, după ce a pledat că nu contestă o acuzație de evaziune fiscală federală, a murit ieri din cauze nedezvăluite la un spital din Eastern Shore.Avea 77 de ani.
John Ullrich, proprietarul casei funerare Ullrich Funeral Home de pe Ocean Gateway din Ocean City, a declarat că instituția a primit ieri seară trupul lui Agnew.
Un funcționar de la English Towers din Ocean City, unde Agnew avea un apartament la etajul 11, a declarat că în jurul orei 15:00 fostul vicepreședinte a fost dus cu o ambulanță a companiei de pompieri voluntari din Ocean City la Spitalul General Atlantic din Berlin.
„A fost un prieten”, a declarat fosta reprezentantă a districtului 2, Helen Delich Bentley, republicană. „A servit bine statul Maryland. L-a servit bine pe președintele Nixon. Iar nenorocirile care i-au ieșit în cale ar trebui să fie lăsate să moară odată cu el.”
Victor Gold, care a fost secretarul de presă al lui Agnew, a declarat că, deși fostul vicepreședinte era cunoscut pentru retorica sa politică, îl aprecia pentru intelectul său.
„Acest lucru îi șochează cumva pe oameni când spun că era mai mult un om al ideilor și că era mai interesat de idei decât de politică”, a declarat Gold aseară, de la locuința sa din Falls Church, Va.
„A fost întotdeauna un prieten, iar eu îi datorez foarte mult. Mulți dintre noi îi datorăm”, a spus el.
Într-un interval de șase ani, Agnew a urcat de la funcția de executiv al comitatului Baltimore la cea de guvernator al statului Maryland, apoi la cea de vicepreședinte în administrația președintelui Richard M. Nixon.
Descoperirea sa a fost și mai surprinzătoare. La 10 octombrie 1973, el a demisionat simultan din funcția de vicepreședinte și, în cadrul unei înțelegeri negociate cu Departamentul de Justiție, a pledat, într-o sală de judecată din Baltimore, că nu contestă acuzația de evaziune fiscală în timpul celor doi ani în care a fost guvernator al statului Maryland.
A fost o înțelegere care l-a trimis pe Agnew în obscuritate politică, refuzându-i șansa de a urca la președinție atunci când Nixon a demisionat în dizgrație, mai puțin de un an mai târziu.
Dar înainte de a părăsi scena națională, Agnew își făurise o personalitate de candidat care vorbea dur despre lege și ordine, care îi ponegrea pe cei care protestau împotriva Războiului din Vietnam și îi critica pe academicienii liberali și presa.
Cele mai faimoase replici ale sale au fost rostite într-un discurs din 1970, când a atacat mass-media ca fiind „nababuri de negativism” și „ipohondrii isterici și fără speranță ai istoriei.”
În ultimii ani, Agnew a trecut printr-un fel de reabilitare. În mai 1995, el a participat la dezvelirea bustului său din marmură albă la Capitoliul din Washington, alăturându-se imaginilor vicepreședinților care l-au precedat.
„Nu sunt orb sau surd la faptul că unii oameni simt că aceasta este o ceremonie care nu ar trebui să aibă loc”, a declarat Agnew. „Aș vrea să le reamintesc acelor oameni că, indiferent de părerea lor personală despre mine, această ceremonie are mai puțin de-a face cu Spiro Agnew decât cu funcția pe care am deținut-o, o onoare care mi-a fost conferită de poporul american în urmă cu două decenii.”
Cu trei luni mai devreme, în februarie, guvernatorul Parris N. Glendening a salvat portretul lui Agnew dintr-un depozit și l-a atârnat împreună cu ceilalți foști guvernatori din Maryland în sala de recepții a Casei de Stat.
Într-un fel de reconciliere, Agnew a participat la funeraliile lui Nixon din aprilie 1994, unde i-a mărturisit fostului său redactor de discursuri, William Safire, că el și Nixon nu mai vorbiseră de la demisia forțată a lui Agnew în 1973.
Spiro Theodore Agnew s-a născut la 9 noiembrie 1918 în Baltimore, fiul lui Theodore Spiro Agnew și Margaret Akers Agnew.
În 1937, s-a înscris la Universitatea Johns Hopkins, specializându-se în chimie, dar s-a retras trei ani mai târziu pentru a studia dreptul.
A frecventat cursurile serale la Facultatea de Drept a Universității din Baltimore și a lucrat zile întregi la Maryland Casualty Co. ca subscriitor asistent de asigurări.
Acolo, a cunoscut-o pe o funcționară de arhivă, Elinor Isobel „Judy” Judefind. După mai multe întâlniri, au descoperit că amândoi au frecventat Forest Park High School (ea cu doi ani în urma lui) și au locuit la doar câteva străzi unul de celălalt când erau copii.
S-au logodit în aprilie 1941, dar au amânat căsătoria din decembrie când Agnew a fost înrolat în septembrie, cu trei luni înainte ca japonezii să atace Pearl Harbor.
După o pregătire preliminară la două baze militare din sud, Agnew a fost selectat pentru Școala de ofițeri candidați de la Fort Knox, Ky.., iar la absolvire, în mai 1942, a primit gradul de sublocotenent. El și Judefind s-au căsătorit câteva zile mai târziu.
În 1944, a fost trimis în Teatrul European de Operațiuni, unde a văzut lupte în Franța și Germania, în timp ce Aliații se apropiau de Germania lui Hitler.
Ca membru al Diviziei a 10-a Blindate, a obținut patru stele de luptă, Steaua de Bronz, Insigna de Infanterist de Luptă și, la sfârșitul anului 1944, a fost prezent la Bătălia de la Bulge, lovitura disperată de Crăciun a Germaniei împotriva Aliaților în orașul belgian Bastogne.
„În această scurtă întâlnire cu responsabilitatea și pericolul, el s-a achitat bine de sarcini”, a declarat autorul Theo Lippman Jr. a scris în biografia sa despre locuitorul din Maryland, „Spiro Agnew’s America; The Vice President and the Politics of Suburbia”, publicată în 1972.
După război, Agnew s-a întors acasă cu porecla „Ted”, luată în armată, și și-a terminat studiile de drept la Universitatea din Baltimore.
Determinând că avocații nu erau foarte căutați la acea vreme, el a lucrat ca expert în asigurări timp de un an, apoi a trecut la munca de personal la un mare supermarket din Baltimore.
Agnew s-a întors la avocatură în Baltimore, dar a deschis o filială în Towson, sediul comitatului Baltimore, care era populat rapid de tineri veterani și soțiile lor. Deși era republican într-un comitat puternic democrat, a devenit președinte al Consiliului de Apel (zonal) al comitatului Baltimore și a dobândit o reputație de onestitate într-o slujbă plină de oportunități de a accepta mită.
Când un grup de democrați a încercat să-l înlăture din funcție, Agnew a călărit valurile de indignare ale cetățenilor până la funcția de director executiv al comitatului în alegerile din 1962. În această funcție, el a dobândit o reputație de liberal republican, sprijinind cauzele drepturilor civile și susținând o lege a locuințelor publice, una dintre primele din țară la nivel de comitat.
Candidat la funcția de guvernator în 1966, el a fost alegerea liberală în fața democratului conservator George („Casa ta este castelul tău”) Mahoney. Agnew a câștigat detașat cu sprijinul negrilor și al liberalilor din suburbiile Washingtonului.
În apropierea alegerilor prezidențiale din 1968, Agnew îl susținea în mod deschis pe guvernatorul liberal republican al New York-ului, Nelson Rockefeller. Dar Rockefeller s-a retras din cursă când a devenit evident că nu avea voturile necesare pentru a obține nominalizarea.
Între timp, candidatul Richard M. Nixon avusese mai multe interviuri cu Agnew și declarase în privat că „a fost cu adevărat impresionat de opiniile lui Agnew”, a notat Lippman în cartea sa.
După ce Nixon a fost nominalizat, Agnew a primit invitația de a fi pe lista de candidați printr-un apel telefonic din partea viitorului președinte. Agnew a declarat reporterilor că selecția sa pe bilet a venit „ca un fulger din senin.”
Biletul Nixon-Agnew a câștigat alegerile strânse împotriva democraților Hubert H. Humphrey și Edmund S. Muskie, după o campanie în care Agnew a avut un discurs dur.
„Prevalează un spirit de masochism național, încurajat de un corp efeminat de snobi obraznici care se caracterizează drept intelectuali”, a criticat el intelectualii cu o ocazie.
Cu patru ani mai târziu, candidații republicani au câștigat din nou, în ciuda relatărilor din ziare despre personaje din administrația Nixon și a spargerii birourilor Comitetului Național Democrat din complexul Watergate din Washington.
Scandalul Watergate a dus, bineînțeles, la demisia lui Nixon în august 1974, dar până atunci, acesta îl pierduse deja pe Agnew într-un scandal separat.
Acest al doilea șurub din senin a avut loc într-o zi atent orchestrată din octombrie 1973, când Agnew a stat în fața unui judecător federal într-o sală de judecată din Baltimore și a citit o declarație în care a pledat nolo contendere (nu contestă) la o acuzație guvernamentală potrivit căreia nu a raportat un venit de 29.500 de dolari pe care l-a primit în 1967, când era guvernator.
O pledoarie de no-contest, deși nu este o recunoaștere a vinovăției, este la o distanță considerabilă de o pledoarie de nevinovăție în limbajul juridic.
De fapt, judecătorul federal Walter E. Hoffman a observat în sala de judecată în acea zi agitată că o pledoarie de necontestare a fost „echivalentul deplin al unei pledoarii de vinovăție.”
Hoffman l-a amendat pe Agnew cu 10.000 de dolari și a prescris trei ani de probațiune nesupravegheată, după ce procurorul general al SUA, Elliot L. Richardson, a cerut clemență.
Cinci zile mai târziu, Agnew a apărut la televiziunea națională, a negat acuzațiile Departamentului de Justiție împotriva sa și a declarat că pledoaria sa de necontestare nu a fost o pledoarie de vinovăție, ci „singura modalitate de a rezolva rapid situația.”
În anul următor, a fost exclus din avocatură de către cea mai înaltă instanță a statului. În 1981, Maryland a câștigat o sentință civilă împotriva fostului vicepreședinte pentru 147.000 de dolari, o sumă pe care un judecător al Curții de Circumscripție a statului a hotărât că acesta a acceptat-o sub formă de comisioane în timp ce era guvernator.
Agnew a supraviețuit soției sale; un fiu, James Rand; și trei fiice, Pamela Lee, Susan Scott și Elinor Kimberly.
Sun editorii John Rivera și Richard Irwin au contribuit la acest articol.
.