Înroșirea insuportabilă: Părinții vorbesc despre sinuciderea fiului'
Steve și Dawn Thomas îl vedeau rar pe fiul lor Brandon roșind, iar dacă o făceau, nu era o îngrijorare.
Brandon era blond și blond, ca și fratele său geamăn, Devin, iar o roșeață ocazională de culoare nu părea îngrijorătoare.
„Nu am fi fost martori la asta”, a spus Steve Thomas. „Nici măcar nu se întâmpla aici, acasă. Cred că acesta era locul lui de confort.”
Așa că au fost uimiți toamna trecută când Brandon, un student prietenos și apreciat de la Universitatea din Washington, i-a mărturisit mamei sale că se lupta de patru ani cu înroșirea cronică și paralizantă.
Și au fost devastați pe 29 mai, când Brandon s-a aruncat de la balconul de la etajul 11 al căminului său din Seattle, lăsând în urmă un bilet de cinci pagini în care dădea vina pentru sinuciderea sa pe disperarea cauzată de tulburarea puțin cunoscută.
„Când Brandon ne-a lăsat în cele din urmă să intrăm în viața sa secretă de chinuri, eram în mod evident mult în urmă”, a spus mama sa.
Șase săptămâni mai târziu, soții Thomas vorbesc despre moartea lui Brandon pentru a-i onora ultima dorință. În scrisoare, tânărul care și-a ascuns problema de prietenii săi, de familia sa – chiar și de geamănul său – a vrut ca lumea să știe că nu este nimic banal să te înroșești.
„Unul dintre motivele pentru care și-a luat viața este că, dacă ar fi luat această măsură drastică, ar fi sensibilizat lumea”, a spus Dawn Thomas. „El a vrut ca moartea lui să aibă un impact.”
În acest scop, Dawn, 45 de ani, Steve, 47 de ani, și Devin, 20 de ani, sunt așezați pe o canapea în casa îngrijită pe malul lacului a familiei din Renton, Wash.., în apropiere de Seattle, în fața unui notebook de reporter și a unei camere video. Dawn, care lucrează la Microsoft din apropiere, și Steve, pompier, au vrut să lămurească lucrurile.
„Au venit oameni la mine, chiar și la slujba lui, și mi-au spus ‘Știu, și eu roșesc când sunt în public'”, a spus Dawn Thomas. „Nu despre asta este vorba.”
În schimb, ei spun că Brandon ducea o luptă zilnică cu ceea ce experții descriu drept înroșire patologică, înroșirea facială care depășește cu mult roșeața tipică pe care majoritatea oamenilor o simt la comiterea unui pas greșit în societate sau la vorbirea în fața unui grup.
Se estimează că între 5 și 7 la sută din populație poate suferi de înroșire cronică, o reacție incontrolabilă declanșată de un sistem nervos hiperactiv și agravată de consecințele rușinii sociale. Aceasta este opinia doctorului Enrique Jadresic, un psihiatru chilian și cel mai mare expert mondial în această tulburare, care a suferit și el însuși de această afecțiune.
„Înroșirea, care se presupune că este un simptom minor, poate eroda nu doar stima de sine, ci și voința și dorința de a trăi”, a declarat Jadresic, autorul unei cărți din 2008 despre această afecțiune, intitulată „When Blushing Hurts: Overcoming Abnormal Facial Blushing”.”
Există modalități de a trata înroșirea cronică, inclusiv hipnoza, terapia, medicamentele anti-anxietate și, pentru unii, o operație controversată care taie sau fixează nervul din trunchi care controlează înroșirea. Dar, la fel ca Brandon, mulți așa-numiți blushers suferă în tăcere, rușinați să recunoască afecțiunea care colorează munca, romantismul și alte părți cruciale ale vieții.
‘Nu, mamă, trebuie doar să te duci să te documentezi’
Când Brandon și-a sunat mama în lacrimi toamna trecută, aceasta știa doar că era ceva serios – și că trebuie să fi avut o nevoie disperată de ajutor.
„Stăteam acolo încercând să mă asigur că mi-am ales cuvintele cu grijă: ‘OK, Brandon, știi că toți roșim'”, și-a amintit Dawn Thomas. „Iar el a spus: „Mamă, nu, trebuie doar să te duci să cauți.””
Online, ea a descoperit ceea ce găsise Brandon: bloguri, rapoarte anecdotice și câteva studii științifice care descriau oameni pentru care înroșirea de rutină devenise insuportabilă.
„Cel mai mare lucru pentru el și cel mai mare lucru pentru toți oamenii care suferă de înroșire cronică este rușinea”, a spus ea. „Oamenii se gândesc la asta ca la ceva banal, pentru că toți ne înroșim. Și care este problema?”
La început, problema nu este nici măcar înroșirea în sine, a spus Jadresic în e-mailurile trimise la msnbc.com. În jurul pubertății, unele persoane cu un sistem nervos simpatic accentuat, rețeaua care controlează acțiunile involuntare, cum ar fi transpirația și înroșirea, par să înceapă să roșească mai mult, dar fără indicii sociale, cum ar fi rușinea, care declanșează de obicei o roșeață.
Roșeața apare atunci când vasele mici de sânge ale feței, numite capilare, se lărgesc, permițând mai mult sânge să curgă prin ele, ceea ce face ca pielea să se înroșească. Lărgirea are loc ca răspuns la semnalele trimise de creier prin intermediul nervilor. Este o acțiune involuntară, adesea declanșată de emoții puternice, cum ar fi jena sau furia, dar poate fi cauzată și de alimentele picante și de alcool. Cu toate acestea, în cazul fardurilor cronice, este posibil să nu existe niciun declanșator evident.
Acesta a fost cazul lui Brandon, care a început să se înroșească în jurul vârstei de 15 ani. Fără niciun avertisment, se înroșea în roșu aprins de la gât până la urechi.
„Râdea cu oamenii și cineva îi atrăgea atenția: „Oh, uite cât de roșu se înroșește Brandon””, a spus Dawn Thomas, povestind ce i-a spus Brandon. „Iar el se gândea: „Chiar sunt?” Pentru că nu-și dădea seama că se înroșește.”
Culoarea era vizibilă, a declarat Troy Colyer, 20 de ani, care era prieten cu Brandon încă din școala generală și care a urmat cursurile Universității din Washington împreună cu el. Dar Brandon era un tip atât de amuzant și energic, apreciat de toată lumea, încât nu a atras prea mult atenția.
„Obișnuia să roșească, dar nu ne gândeam prea mult la asta”, și-a amintit Colyer, care a organizat un priveghi după moartea lui Brandon la care au participat cel puțin 100 de persoane. „Oamenii credeau că era drăguț și amuzant.”
„Era ultima persoană din lume despre care ai crede că ar face asta.”
Este posibil ca unii prieteni să fi glumit pe seama înroșirii, dar nu a fost niciodată rău intenționat; nimeni nu l-a ridiculizat pe Brandon, a spus Colyer. El și ceilalți au fost stupefiați să afle că Brandon suferea.
„Era ultima persoană din lume la care te-ai fi gândit că ar face asta”, a spus Colyer.
Ceea ce nu știa nimeni, a spus mama lui Brandon, era că atunci când cineva sublinia roșeața, Brandon devenea stânjenit. Și apoi a început să se teamă de înroșirea pe care nu o putea controla, ceea ce a dus la ceea ce experții numesc „eritrofobie”, sau frica de înroșire.
„Din moment ce este vizibilă și incontrolabilă și frecventă, ești mereu în alertă. Te temi de înroșire sau de posibilitatea ca aceasta să se întâmple”, a explicat Jadresic.
Medicii, psihiatrii și alții au dezbătut mult timp sursa înroșirii cronice. Timp de ani de zile, profesioniștii au crezut că este o problemă psihologică.
„Părerea era că principala problemă era în mintea persoanei care se înroșește, în modul în care persoana care se înroșește se gândea la înroșire”, a spus Jadresic.
Cercetarea mai recentă a sugerat că, de fapt, se bazează pe biologie, a spus Jadresic.
„În mod clar, nu toți ne înroșim la fel, în aceeași măsură și cu aceeași severitate”, a remarcat el.
Când oamenii se înroșesc mai frecvent și mai intens decât în mod normal, acest lucru poate declanșa reacții psihologice și sociale severe, a spus Jadresic. Șaizeci la sută dintre cei care se înroșesc într-un studiu și 90 la sută într-un alt studiu au îndeplinit criteriile de diagnostic pentru tulburarea de anxietate socială, sau SAD, a adăugat el.
„M-am săturat să mă înroșesc.”
Indiferent de cauză, înroșirea cronică poate paraliza viața celui care o suferă. În ultima sa scrisoare către părinții săi, Brandon a încercat să explice cum îl domina această tulburare.
„Mă înroșesc de mai multe ori pe zi. Nu trebuie să fie nici atunci când sunt jenat”, a scris el.
Se înroșea în clasă, la telefon, în timp ce conducea mașina, noaptea târziu când își amintea că s-a înroșit în timpul zilei. El lua scările în loc de lift de la etajul 11 pentru a evita să întâlnească pe cineva pe care îl cunoștea intrând în lift la coborâre, ceea ce știa că ar fi declanșat o roșeață.
Toată această agonie a fost ținută în secret, spun prietenii și familia lui Brandon. Specialistul în afaceri, care spera să devină pompier ca tatăl său, era sociabil și iubea sportul, în special baschetul și fotbalul. El și fratele său aveau o rivalitate de lungă durată cu privire la Huskies vs. Cougars, mascotele echipelor universitare beligerante din stat. Când Devin a plecat la școală la Western Washington University din Bellingham, la câteva ore la nord de Seattle, frații au fost în contact frecvent. „Ne-am trimis multe mesaje”, a spus Devin.
Cu prietenii, Brandon era un fel de pacificator, și-a amintit prietenul său Troy Colyer.
„El era lipiciul care îi ținea pe toți împreună”, a spus el.
În exterior, nu mai era niciun semn al tânărului a cărui ultimă scrisoare raporta că plângea până adormea aproape în fiecare noapte.
„M-am săturat să mă înroșesc”, a scris Brandon. „Este obositor să mă trezesc în fiecare zi și să trebuiască să găsesc mici modalități de a evita situațiile în care mă înroșesc.”
Eforturi disperate
După ce au aflat despre problemă, familia lui Brandon a încercat cu disperare să îi obțină ajutor. În aprilie, l-au dus la medici, au găsit un consilier, au obținut rețete pentru doze mici de medicamente împotriva anxietății și beta-blocante, care au fost folosite cu succes pentru a trata înroșirea. Au discutat despre posibilitatea unei simpatectomii toracice endoscopice, sau ETS, operația controversată folosită uneori pentru a trata atât transpirația excesivă, sau hiperhidroza, cât și înroșirea patologică.
Jadresic, care a suferit el însuși operația, crede că aceasta poate fi un tratament eficient. El a condus un studiu pe mai mult de 300 de pacienți publicat anul trecut, care a comparat intervenția chirurgicală, tratamentele medicamentoase și lipsa tratamentului. Printre cei tratați cu HTA, 90 la sută au declarat că au fost fie „destul de mulțumiți”, fie „foarte mulțumiți” de rezultate.
Cu toate acestea, operația este controversată. Unii pacienți au raportat efecte secundare grave, inclusiv transpirații neobișnuite sau slăbiciune, uneori fără a controla înroșirea.
„Profesioniștii din domeniul sănătății ar trebui să se asigure că intervenția chirurgicală este folosită doar în ultimă instanță”, a declarat Jadresic.
Brandon a dorit intervenția chirurgicală, dar a fost de acord cu reticență să încerce mai întâi medicamente și terapie, au declarat părinții săi. În timpul unei întâlniri neliniștitoare în Seattle, un medic i-a spus lui Brandon că operația avea doar 50 la sută șanse de reușită. Ca răspuns, familia a planificat să consulte un nou medic în New York în această vară, unul care era mai familiarizat cu operația. Dacă acest lucru nu funcționa, ei plănuiau să viziteze un expert din Irlanda care pretinde că vindecă înroșirea cronică.
Anainte de a putea face acești pași, însă, Brandon a dispărut.
„Era atât de deznădăjduit în acel moment ,” a spus mama sa. „Credea în mintea lui că nu va avea niciodată o carieră de succes și că nu va avea niciodată o relație de succes din această cauză.”
Acum vorbesc despre înroșirea cronică, sperând să creeze un site web care să reunească informații despre această afecțiune într-un singur loc, oferind link-uri către cartea lui Jadresic, care i-ar fi putut oferi speranță lui Brandon dacă ar fi văzut-o mai devreme. Site-ul este încă în construcție. Persoanele care doresc să afle mai multe – sau să îi contacteze pe părinții lui Brandon – pot trimite un e-mail la [email protected].
Cu mai multe informații, poate că Brandon ar fi putut rezista suficient de mult timp pentru a primi ajutor, au spus părinții săi. Așa cum este, ei nu vor ști niciodată exact de ce Brandon nu a putut aștepta, sau ce eveniment specific ar fi putut să stimuleze acțiunea sa finală.
„Asta este partea cea mai grea”, a spus Steve Thomas. „Sunt atât de multe întrebări fără răspuns.”
Mai multe pe Vitals:
- Raport: 16 la sută dintre adolescenți s-au gândit să se sinucidă
- Persoanele depresive petrec mai mult timp pe chat-ul online
- Pierderea persistentă a medicamentelor pentru ADHD destramă vieți
.