De ce uitarea vă poate face mintea mai eficientă
În încercarea de a se apăra de uitare, unii oameni își construiesc un palat al memoriei. Este o metodă de memorare inventată în antichitate de (conform legendei) poetul grec Simonide din Ceos, popularizată mai recent de mai multe cărți best-seller (și de „palatul minții” din Sherlock Holmes al lui Benedict Cumberbatch).
Palatele memoriei oferă depozite arhitecturale imaginare pentru stocarea și recuperarea a tot ceea ce ați dori să vă amintiți. Cu șaisprezece secole în urmă, Sfântul Augustin vorbea despre „comori de imagini nenumărate” stocate în „spațioasele sale palate ale memoriei”. Dar oamenii de știință din secolul XXI care studiază memoria au identificat un aspect important de reținut: Chiar și cel mai luxos palat al memoriei are nevoie de coșuri de gunoi.
Departe de a însemna un eșec, uitarea poate fi strategia de primă linie a creierului în procesarea informațiilor primite.
„Există amintiri pe care nu le dorim și de care nu avem nevoie”, spune cercetătorul în neuroștiințe Maria Wimber. „Uitarea este bună și este un lucru adaptiv”.
În mod tradițional, uitarea a fost privită ca o degradare pasivă în timp a informațiilor înregistrate și stocate în creier. Dar, în timp ce unele amintiri pot pur și simplu să se estompeze ca cerneala de pe hârtia expusă la lumina soarelui, cercetările recente sugerează că uitarea este adesea mai intenționată, ștergerea fiind orchestrată de mecanisme celulare și moleculare elaborate. Iar uitarea nu este neapărat un semn al unei memorii defectuoase. „De fapt”, spune Wimber, „s-a demonstrat de nenumărate ori în modelele computaționale și, de asemenea, în munca pe animale, că un sistem de memorie inteligent are nevoie de uitare.”
Un grafic conceput de psihologul german Hermann Ebbinghaus din secolul al XIX-lea a cuantificat degradarea memoriei în timp. Cercetătorii moderni folosesc acest grafic pentru a ilustra competiția dintre întărirea memoriei (sau consolidarea, săgeți albastre) și procesele care degradează și slăbesc amintirile (uitarea, săgeți roz). În acest exemplu, reamintirea este puternică (se păstrează un procent maxim) după aproximativ două zile de la dobândirea unei amintiri. Ulterior, memoria se degradează rapid timp de aproximativ două zile și apoi începe să se stabilizeze pe măsură ce consolidarea echilibrează uitarea.
Departe de a însemna un eșec, uitarea poate fi strategia de primă linie a creierului în procesarea informațiilor primite. Uitarea este esențială, susțin acum unii cercetători, deoarece scopul biologic al aparatului de memorie al creierului nu este de a păstra informațiile, ci mai degrabă de a ajuta creierul să ia decizii corecte. Înțelegerea modului în care creierul uită poate oferi indicii pentru îmbunătățirea performanțelor mentale în cazul creierelor sănătoase, oferind în același timp informații despre mecanismele care stau la baza unei varietăți de tulburări mentale.
Biologia amintirii
Memoria în sine este încă un fel de mister, dar, în esență, ea constă în schimbări fizice în creier care codifică o reprezentare a experiențelor trecute. Aceste urme de memorie – cunoscute sub numele de engrame – pot fi accesate pentru a reconstrui trecutul, deși în mod imperfect. Mulți experți cred că engramele sunt construite prin întărirea sinapselor – locurile în care se transmit semnale între celulele nervoase, sau neuroni. Rememorarea unei amintiri reactivează un model de semnalizare a celulelor nervoase care imită experiența originală.
„Părerea predominantă este că formarea unei engrame implică întărirea conexiunilor sinaptice între populațiile de neuroni … care sunt active în timpul unui eveniment”, scriu Sheena Josselyn și Paul Frankland în numărul curent al revistei Annual Review of Neuroscience. „Acest lucru crește probabilitatea ca același model de activitate (sau similar) în cadrul acestui ansamblu de celule să poată fi recreat mai târziu.”
Engramele, evident, nu salvează fiecare detaliu al fiecărei experiențe. Unele înregistrări ale modelelor de activitate nu persistă. Și acesta este un lucru bun, spune Wimber, de la Universitatea din Birmingham, Anglia.
„O memorie prea precisă poate că nu este chiar ceea ce ne dorim pe termen lung, deoarece ne împiedică să ne folosim amintirile pentru a le generaliza în situații noi”, a spus ea în San Diego, la o întâlnire recentă a Societății pentru Neuroștiință. „Dacă amintirile noastre sunt prea precise și prea adaptate, atunci nu le putem folosi de fapt pentru a … face predicții despre situații viitoare.”
Dacă memoria dvs. stochează fiecare detaliu exact al faptului că ați fost mușcat de un câine în parc, de exemplu, atunci nu ați ști neapărat să vă feriți de un alt câine într-un alt parc. „De fapt”, spune Wimber, „ceea ce ne-am putea dori este o memorie mai flexibilă și mai generalizată, iar acest lucru ar implica un pic de uitare a detaliilor și mai mult dezvoltarea unei esențe a memoriei.”
Aceaste amintiri „simplificate” nu sunt efecte secundare ale unor defecte sau constrângeri asupra puterii memoriei, au subliniat Frankland și Blake Richards într-un articol publicat în Neuron în 2017. O astfel de simplificare „este o componentă esențială a memoriei adaptive”, au scris ei. „Amintirile simple care stochează esențialul experiențelor noastre și evită detaliile complicate vor fi mai bune pentru generalizarea evenimentelor viitoare.”
Obținerea esențialul, și doar esențialul, este, prin urmare, valoroasă ca un ajutor pentru a lua decizii inteligente, spun Frankland, de la Spitalul pentru copii bolnavi din Toronto, și Richards, de la Universitatea din Toronto. De fapt, ei cred că este greșit să ne gândim la memorie „doar ca la un mijloc de transmitere de înaltă fidelitate a informațiilor în timp”. Mai degrabă, ei propun că „scopul memoriei este acela de a ghida luarea deciziilor inteligente.”
Obținerea doar a esenței este deosebit de utilă în mediile în schimbare, unde pierderea unor amintiri îmbunătățește luarea deciziilor în mai multe moduri. În primul rând, uitarea poate elimina informațiile învechite care ar împiedica o judecată sănătoasă. Iar amintirile care reproduc prea fidel trecutul pot afecta capacitatea de a imagina viitoare diferite, făcând comportamentul prea inflexibil pentru a face față condițiilor în schimbare. Eșecul de a uita poate duce la persistența unor amintiri nedorite sau debilitante, ca în cazul tulburării de stres posttraumatic.
Uitarea activă
Marea valoare a uitării implică faptul că ea nu se întâmplă accidental. În unele cazuri, uitarea poate reflecta pur și simplu o incapacitate de a reaminti o urmă de memorie, chiar dacă engrama care o codifică rămâne intactă. Dar un număr tot mai mare de cercetători consideră că aceasta nu poate fi întreaga poveste. După cum subliniază Ronald Davis și Yi Zhong, capacitatea remarcabilă de stocare a creierului sugerează că acesta posedă un sistem eficient de gestionare a informațiilor, echipat cu metode de eliminare a datelor. „Din cauza numărului extraordinar de mare de engrame de memorie care se pot acumula în creier de-a lungul timpului, pare logic că creierul trebuie să aibă … mecanisme de eliminare a amintirilor care devin nefolosite”, au scris ei în 2017 în Neuron.
Psihologii au luat în considerare posibilitatea uitării active de mai bine de jumătate de secol, dar numai în ultimii 15 ani sau cam așa ceva cercetătorii au acumulat dovezi neurobiologice substanțiale cu privire la această problemă. În timp ce studiul neuroștiințific al uitării este încă în fază incipientă, oamenii de știință au început să discearnă unele dintre tacticile creierului de ștergere a informațiilor. În articolul lor din Neuron, Davis, de la Scripps Research Institute Florida, și Zhong, de la Universitatea Tsinghua din Beijing, au descris diverse studii din ultimii ani privind mecanismele care ar putea pune în aplicare procesul de uitare.
Când amintirile sunt dobândite (stânga sus), urmele memoriei sunt stocate prin modificări moleculare în rețele de celule, formând o engramă. Amintirile stocate în engrame pot fi uitate „pasiv” prin diferite procese (stânga jos), cum ar fi pierderea indiciilor contextuale care permit recuperarea memoriei, interferența cu recuperarea de către alte amintiri similare sau pur și simplu descompunerea materialelor biologice instabile din celulele engramei. Unii cercetători consideră că uitarea „activă” poate fi mai puternică în ștergerea memoriei decât mecanismele pasive. Au fost propuse mai multe forme de uitare activă, inclusiv încercările intenționate de suprimare a amintirilor neplăcute (uitare motivată); uitarea unor părți ale unei amintiri prin recuperarea altor părți; degradarea memoriei indusă de interferența cu alte procesări de informații; și uitarea „intrinsecă” – ștergerea informațiilor de către celule și procese biochimice ca parte esențială a aparatului de memorie al creierului pentru gestionarea eficientă a informațiilor.
O parte din uitare pare să fie „pasivă” – un rezultat fie al descompunerii naturale a materialului biologic care formează engramele, fie al pierderii capacității de a le recupera, au remarcat Davis și Zhong. Dar multe forme de uitare se aseamănă mai mult cu rularea unui program care șterge datele de pe hard disk. Noii stimuli pot interfera în mod activ cu vechile amintiri, de exemplu. Rememorarea unor părți ale unei amintiri poate induce pierderea altor părți ale acesteia. Iar „celulele de uitare” ar putea de fapt să semnaleze creierului să măture urmele de memorie, au sugerat Davis și Zhong. „Noi presupunem că … creierul are, de asemenea, capacitatea biologică inerentă de a eroda urmele de memorie folosind sisteme de semnalizare” similare cu cele folosite în dobândirea și stocarea amintirilor. De fapt, uitarea ar putea fi principala strategie a creierului în gestionarea informațiilor.
„Aș specula că uitarea ar putea fi sistemul implicit al creierului”, a declarat Davis la reuniunea de neuroștiințe. „S-ar putea să avem un semnal de uitare cronică lentă în creierul nostru care practic spune să ștergem totul, cu excepția cazului în care un judecător … vine să intervină și spune că această amintire merită salvată.”
În diverse studii experimentale, Davis și alții au adunat numeroase dovezi pentru rolul proceselor biochimice care șterg în mod activ memoria. Studiile la muștele de fructe, de exemplu, implică binecunoscuta moleculă chimică mesager dopamină.
Muștele își pot aminti să evite un miros care a fost însoțit de un șoc electric, o memorie gestionată de celule nervoase cunoscute sub numele de neuroni cu corp de ciupercă. Șocurile activează alți neuroni care transmit dopamina către celulele corpului de ciupercă, inițiind reacții biochimice care stochează o memorie care leagă șocul de miros. Dar această memorie este uitată în curând (de obicei, până a doua zi). Ceva o șterge, iar dovezile sugerează că dopamina este responsabilă și de această uitare.
Rolul dublu al dopaminei nu este pe deplin înțeles. Dar neuronii corpului de ciupercă posedă două antene moleculare distincte care răspund la dopamină; una dintre aceste antene (sau molecule receptoare) inițiază formarea memoriei, iar cealaltă promovează ștergerea. Faptul că dopamina promovează sau șterge memoria poate depinde de context, inclusiv de condițiile biochimice predominante și de cât de activ este neuronul corpului de ciupercă în acel moment.
Mustele de fructe își amintesc să se teamă de un miros dacă prezența acestuia este însoțită de un șoc electric. Această memorie se formează deoarece șocul stimulează eliberarea moleculei dopamină din celulele nervoase legate de neuronii corpului ciupercii în același timp în care mirosul declanșează un semnal celular (prin intermediul calciului). Atunci când este stimulată de dopamină, o „antenă moleculară” sau o moleculă receptoare (dDA1) de pe neuronii corpului de ciupercă inițiază reacții chimice (prin intermediul moleculei de semnalizare cAMP) care restructurează neuronul corpului de ciupercă, consolidând memoria. Amintirea se estompează în timp, deoarece, în absența mirosului, nivelurile mai scăzute de dopamină stimulează o altă moleculă receptoare de dopamină (DAMB), ceea ce duce la o slăbire a memoriei.
În orice caz, procesul de ștergere implică o proteină cunoscută sub numele de Rac1, care joacă un rol în structurarea sinapselor. Restructurarea sinapselor ca răspuns la Rac1 poate fi responsabilă pentru slăbirea engramei, indică unele studii. Blocarea activității Rac1, de exemplu, ajută la prelungirea duratei de persistență a amintirilor.
Rac1 poate fi, de asemenea, implicat într-un al doilea mecanism de uitare, determinat de nașterea de noi celule nervoase (procesul cunoscut sub numele de neurogeneză). Studiile la șobolani au constatat că noii neuroni integrați în circuitele neuronale existente pot restructura circuitele. Astfel de modificări ale conexiunilor ar putea face ca amintirile să fie mai greu de accesat, a declarat Frankland în cadrul reuniunii de neuroștiințe. Studiile pe animale au arătat că întreruperea neurogenezei conservă amintirile, în timp ce nivelurile ridicate de neurogeneză determină uitarea. Dacă această formă de uitare este importantă la oameni rămâne necunoscută, deoarece cantitatea de neurogeneză la oamenii adulți este încă o chestiune neelucidată.
În orice caz, dovezile sugerează că mai multe tipuri de „celule de uitare” trebuie să fie implicate în ștergerea engramei. „Zeci de căi moleculare și celulare există probabil pentru a eroda amintirile”, au scris Davis și Zhong în Neuron.
Cum și când operează aceste procese poate depinde de diverși factori, cum ar fi activitatea fizică, stresul și somnul. Se știe că somnul îmbunătățește memoria la oameni și la alte animale, probabil prin oferirea unui timp în care amintirile pot fi stocate (sau „consolidate”) în creier. Dar somnul poate, de asemenea, să ajute memoria prin suprimarea proceselor care determină uitarea, subliniază Davis și Zhong. Un studiu din 2015 publicat în Cell a găsit dovezi că somnul inhibă eliberarea semnalului de uitare a dopaminei către neuronii corpului de ciupercă.
Dacă uitarea este cheia modului în care creierul procesează cu succes intrările masive de date pe care le întâlnește în fiecare zi – așa cum sugerează cercetările acumulate până în prezent – atunci defectele în procesul de uitare ar putea contribui în mod plauzibil la tulburările cerebrale, notează Davis și Zhong. Deficiențele în capacitatea de a uita pot fi implicate în tulburările din spectrul autist, de exemplu. Cu siguranță, amintirile puternice și debilitante ale tulburării de stres posttraumatic reflectă o incapacitate de a uita experiențele deranjante. Amintirile invazive nedorite și repetitive sunt o caracteristică a unor tulburări psihiatrice, cum ar fi schizofrenia. Iar incapacitatea de a uita indicii asociate cu consumul de droguri care creează dependență afectează recuperarea după abuzul de substanțe.
Pe de altă parte, o mai bună înțelegere a biologiei uitării ar putea ajuta la identificarea medicamentelor capabile să îmbunătățească amintirile necesare, eliminându-le în același timp pe cele nedorite. Dar astfel de beneficii ar putea apărea doar după mult mai multe cercetări, a declarat Davis la reuniunea de neuroștiințe – vorbind la o sesiune destul de puțin frecventată.
„Suntem la foarte, foarte la început în încercarea de a înțelege neurobiologia uitării active”, a spus el. Dar el se așteaptă ca acest domeniu să atragă rapid mai multă atenție.
„Vă garantez că peste cinci ani această sală va fi plină”, a spus el. „Hoarde de neuroștiințiști vor începe să invadeze acest domeniu”. Dacă are dreptate, viitoarele întâlniri despre uitare ar fi mai bine să fie convocate într-un palat spațios – cu o mulțime de coșuri de gunoi și poate chiar un tomberon.
.